„Amintirile din copilărie” sunt o temă cel puțin la fel de populară ca opera purtătoare a titlului omonim. Nu sunt sigur dacă nu, cumva, scrierea clasicului Crenagă a devenit și a rămas populară tocmai datorită titlului pe care îl poartă, aducând strălucire autorului și nu invers – valoarea de povestitor a locatarului bojdeucii a dat preț romanului scris moldovenește după ce România a devenit regat și după ce am avut, deja, o limbă literară extrasă din graiul muntenesc și standardizată în capitala țării de atunci.
Majoritatea cărților autobiografice, în care oamenii mari scriu despre vremea lor de început au devenit opere celebre. De când s-a lansat „Inocenții” Ioanei Pârvulescu au trecut abia 10 ani, dar cartea, un fel de „amintiri din copilăria petrecută în iepoca de aur”, a sărit de 100.000 de exemplare publicate. Poate această carte a dus numele autoarei mai departe decât au dus-o toate celelalte opere la un loc !
Bildungsromanul tânărului crescut în mijlocul Bărăganului, fără curent electric până la vârsta de 13 ani, este populat cu antieroi. Nici măcar tatăl, un dascăl la țară, nu scapă de tușele alb-negru în care a turnat autorul această comedie de aproape 300 de pagini!
Dan Alexe are grijă de limba română
Dan Alexe taie tot cu un bisturiu de diamant și împunge toate butiile ce îndrăznesc să îi stea în cale, dărâmă stâlpi și descuie porți. De LIMBA ROMÂNĂ, însă, are grijă ca de un odor de preț. Până acum am citit aproape toate cărțile lui și m-am convins că, dacă o fi ceva la care ține autorul, atunci când scrie, limba și fraza sunt sfinte !
Personajele cărții sunt picarești, sau, cum am scris mai sus, rural-picarești. Centrul universului se află, desigur, în curtea casei părintești, unde ibricul cu care se scotea vin din găleata de sub masa de lemn îi atrăgea gravitațional, pe primarul Curuț, pe milițeanul Abajuru și negreșit pe părintele ortodx Nifon (avea vin mai bun, dar nu dădea, din zgârcenie).
Când am depănat filele acestei cărți, de un umor gros, cum rareori găsești de-a latul întregii literaturi române, un gând mi s-a furișat sălbatic și m-a mușcat: „oare numai așa se mai poate scrie despre ruralul românesc din epoca cooperativizării ?”. De bună seamă, nu, dar această scriere grotească relevă o realitate pe măsură și va avea succes mai mare decât orice altă imagine idealizată a satului de acum 50 de ani, depănată, cel mai probabil, de copiii crescuți în capitală, care vedeau satul numai în vacanțele de vară și la sărbători (momente când bunicii se dădeau în vând să își alinte progeniturile urcate la etajl cinci, în rang de orășeni). Copilul din această carte chiar a crescut la sat, a fost alintat, dar și „altoit” !
Satul Rămăieni a avut birt, a avut CAP, a avut și o „groapă cu cai” (acolo se aruncau gloabele moarte și putrezeau sub cerul liber), un tehnician veterinar caraghios, o rețea de pile și relații care mergeau „până sus” (toate satele aveau așa ceva și toate au și acuma), dar și un „sat nou”, locuit de oameni „noi”, aflați într-o stare de război lantent cu „rămăienezii neaoși”.
Paginile cărții sunt pline de întâmplări hazlii sau hazlii-grotești. Ele îl urmăresc pe eroul-povestitor și în oraș, la Buzău, unde a început liceul, a luat contact cu „străinii” și s-a apucat să citească în limba franceză, „altceva”. Apoi firul se întrerupe brusc, după moartea tatălui. Asta e: nimeni, la nicio vârstă nu e pregătit să își piardă tatăl, iar copilăria, în sine, se sfârșește odată cu părinții. Atunci se produce marea transformare, iar „bildungsromanul” se încheie. Ce urmează mai departe, la mulți, se cheamă „CV”.
Aș reveni, însă, la titlu. „Apa morților” nu pare să aibă vreo semnificație pentru povestea plină de umor a copilului care trăiește în paginile cărții ! Ea reprezintă o „vorbă” spusă de bunicul Bazan, prin care acesta a definit linia tremurândă a orizontului, așa cum apare ea în după-amiezile toride ale Bărăganului – cel puțin la fel de toride și genereatoare de „fata morgana”, așa cum ne apar nouă aici, în pusta noastră. Prin acea linie tremurândă trece tot ce trăiește și apoi moare, e ca linia de plutire care face demarcația între ce e„jos” și ce este, încă, „deasupra”.
*
Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.
Citește și: „Sub cerul uneori deschis”. Poveștile (reînviate) ale castelului Salbek – Alexandru Potcoavă
Citește și: Ce ziceau ungurii despre români?
