Volumul apărut acum 10 ani la Editura Polirom a atras multe priviri datorită titlului „Ungurii despre români. Nașterea unei imagini etnice”. Autorii, Sorin și Melinda Mitu sunt istorici consacrați, reprezentanți ai școlii clujene.
Imagologia istorică este un domeniu de cercetare puțin explorat la noi. Abordările constructiviste ale istoriei s-au manifestat în țara noastră mai mult prin studiile de istorie orală, în care s-a remarcat colectivul de la UVT coordonat de Smaranda Vultur. După litera dicționarului, imagologia este o disciplină socioumană care studiază reprezentările pe care le au diferite grupuri umane (pături sociale sau popoare) despre ele însele și despre alte grupuri cu care intră în contact. Subiectul este fierbinte, mai ales în ultimul deceniu, când s-au afirmat în spațiul public tot felul de teorii mai mult sau mai puțin naționaliste, mai mult sau mai puțin părtinitoare.
Abordarea imaginii pe care o au maghiarii despre români și a imaginii pe care o au românii despre maghiari, mai ales dacă este însoțită de publicarea de materiale la scară largă este un demers curajos. Fiecare om are o imagine subiectivă despre lumea în care trăiește și despre semenii săi. Nimeni nu te poate învăța cum să privești pe cineva, e ca și cum te-ar învăța cum să iubești sau cum să urăști. Publicarea unor materiale care face apel la memoria colectivă și care pune în discuție mituri sociale întotdeauna a adus notorietate autorilor, dar și un noian de controverse.
Cert este că relațiile dintre popoare se construiesc în timp și se schimbă, deoarece reprezintă rezultatul unui continuu proces de negociere. Maghiarii și românii conviețuiesc cu bune și cu rele de cel puțin 1000 de ani în interiorul arcului carpatic.
Literatura istorică românească a croit maghiarilor, cel mai adesea, o imagine venetici și de asupritori. Chiar marele istoric Nicole Iorga a publicat o broșură intitulată „Popoarele turanice parazitare” în 1915, în care sunt inserate mai multe prelegeri. Titlul dezvăluie fără echivoc atitudinea autorului de maghiari. Un aspect interesant este acela că marele istoric din veacul trecut a trăit din plin perioada de construcție a statelor naționale, dar nu a avut interacțiuni directe și de durată, nici cu ungurii și nici cu alt popor din cele pe care le socotește originare din Câmpia Turanului (maghiarii nici măcar nu originează acolo, ci la poalele vestice ale Munților Ural).
Cei doi istorici clujeni vin cu o dezbatere bazată pe documente și dovezi verificabile. Demersul lor are în vedere mai multe laturi ale interacțiunii dintre „noi”, românii și „ei”, ungurii. Pe de o parte sunt vizate relațiile dintre oamenii de același rang (relațiile dintre țăranii noștri și țăranii lor, dintre nobili noștri și nobilii lor), iar pe de altă parte sunt analizate raporturile dintre clasa conducătoare și supuși.
Încă din secolul al XVIII-lea sursele documentare invocă distribuția geografică mozaicată, fără segregări teritoriale tranșante, a celor două popoare. Excepție făceau ținuturile locuite de secui, care, de altfel, aveau un statut aparte. Autorii reflectează că, dacă s-ar fi dușmănit maghiarii cu românii, s-ar fi anihilat demult, ori ar fi trăit separat. Marile răscoale țărănești, precum cele din 1437 (Bobâlna), 1514 (Gheorghe Doja) și 1784 (Horea, Cloșca și Crișan) au fost îndreptate împotriva nobilimii asupritoare, ele reunind, deopotrivă, pe valahi și pe maghiari. De asemenea, în timpul răscoalei lui Francisc Rákóczi al II-lea îndreptată împotriva Casei de Habsburg, din 1703-1711, românii au luptat alături de maghiari.
Prima parte a lucrării abordează evoluția raporturilor politice dintre români și maghiari, începând cu înfrângerea lui Gelu de către Tuhutum. Sunt analizate cu acuratețe surse documentare primare care privesc momentele-cheie ale Regatului Ungariei și Țările Române, precum și relațiile dintre voievozii, apoi principii Transilvaniei cu vecinii români de dincolo de Carpați. Toți marii noștri voievozi au avut episoade de conflict, dar și colaborări reciproc avantajoase cu maghiarii.
Partea a doua, intitulată „Românii și ideologia politică maghiară între reforme și revoluție” ne aduce în secolele XVIII – XIX, când s-au plămădit, pe baze diferite, națiunea maghiară și națiunea română, precum și alteritatea puternică dintre noi. Majoritatea covârșitoare a românilor ardeleni erau iobagi, aserviți nobilimii ungare. Conflictul social nu s-a construit și nu s-a manifestat ca alteritate etnică, între grupuri de oameni care vorbesc limbi diferite. De menționat este că „natio hungarica” îi desemna pe membrii clasei aristocratice, iar percepția negativă a românilor față de maghiari s-a construit, secole de-a rândul, tocmai pe fundamentul exploatării iobagilor de către stăpânii lor. Unii dintre politici ai vremii, mai ales în „secolul luminilor”, au inițiat o serie de proiecte politice reformiste, integratoare, care îi vizau și pe iobagii români. În același timp, intelectualii iluminiști maghiari deplângeau condiția precară și înapoierea culturală în care trăiau conlocuitorii lor români, aruncând adeseori săgeți împotriva atitudinii clasei nobiliare.
S-au inițiat mai multe variante, toate având ca notă comună desființarea iobăgiei prin intervenția împăratului de la Viena (asta îi privea, desigur, și pe iobagii unguri), dar au eșuat din cauza opoziției manifestate de nobili, mai ales a celor din Ardeal. Una din variante aducea în prim-plan posibilitatea de aculturare a românilor și integrarea lor în națiunea maghiară, prin dezlegarea de iobăgie și prin alfabetizare (școli în limba maghiară). Printre inițiatorii acestor reforme se numără nobili ardeleni, ca Wesselényi Miklós (Jibou), Károlyi Ferenc (Carei), Széchenyi István.
De asemenea, autorii fac și analiza presei maghiare din secolul al XIX-lea. Atitudinea multor jurnaliști se îndrepta în direcția unei reforme liberale a societății multinaționale din Ardeal și din întreaga Ungarie.
Partea a treia, intitulată „Potretul-robot al românilor. Etnopsihlogia bunului sălbatic”, este inedită în peisajul istoriografic românesc. Sunt analizate cu lux de amănunte aspectele care țin de viața cotidiană a românilor ardeleni, așa cum este ea reflectată în scrierile maghiarilor.
O temă pe care o subliniază autorii este aceea că, cel puțin până la Revoluția Pașoptistă care i-a pus în poziții beligerante pe Kossuth Lajos și Avram Iancu, nimeni nu și-ar fi imaginat un posibil conflict între români și maghiari, sau cel puțin, nu în Transilvania. Majoritatea autorilor care au relevat în scris despre mizeria în care trăiau supușii valahi, au lăudat și loialitatea, buna lor credință. Imaginea negativă începe să fie prezentă, atât în scrierile maghiare, cât și în scrierile românilor, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai târziu, așa cum Budapesta a limitat folosirea limbii române și a altor limbi în viața civilă în perioada dualistă (1867-1918), la fel au făcut autoritățile române în perioada Regimului Ceaușescu (1965 – 1989), iar acestea s-au reflectat, desigur, în imaginarul social al ambelor popoare. Diferendele dintre „noi” și „ei” originează în procesul de constituire al statelor naționale și au fost accentuate de evenimentele politice din răvășitorul secol XX.
*
Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.