Oricine a văzut volumul „Originile decalajului nostru față de Occident” al lui Dan Velicu într-o librărie sau pe raftul unei biblioteci, a apelat la unul din sertărașele memoriei și a găsit mintenaș un răspuns. Forul nostru interior a fost populat de-a lungul generațiilor cu învățăminte care ne-au fixat coordonatele de referință în lume. Fără îndoială, suntem europeni, dacă ne raportăm la aspectele fizico-geografice, dar începem să ne punem întrebări, dacă punem în discuție aspectele culturale, economice, politice și vedem diferențe între ei, vestul, și noi, restul.
Explicații ale decalajelor de dezvoltare dintre diferite părți ale lumii au căutat mari istorici ai economiei, dintre care trei au obținut Premiul Nobel anul trecut (Daron Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson). Cu siguranță, noi nu trăim ca în Occident, nu avem tot ce au ei, dar nici nei nu au ce avem noi. Deosebirile se văd cu ochiul liber, fără a fi nevoie să te deplasezi de la București la Viena. De fapt, încă de la Timișoara sau de la Oradea simți că intri în alt peisaj cultural.
De unde vin diferențele
Walter Kolarz a denumit în 1949 aria cuprinsă între Marea Baltică și Marea Egee „Orientul Mijlociu European”. Alți exegeți i-au spus „Europa Mediană” sau „Intermarium”.
Indiferent cum numim acest spațiu de tranziție între „vest” și „rest”, este evident că „la noi nu-i ca la ei”. Unii ar fi înclinați să spună că „nici nu e nevoie”, aducând argumente care frizează marginile tradiționalismului sau teama de străinii ne-europeni, iar alții dau vina chiar pe occidentali pentru decalajul pe care îl resimțim față de ei.
Unul din lucrurile certe este acela că, în 1907, în România, armata îi împușca pe țăranii care s-au răsculat (ca în Evul Mediu). În schimb, dincolo de Carpați, la Reșița, se fabricau locomotive, iar în 1909, la Arad, se fabricau camioane și din 1910, automobile.
În România și în mai toate țările din fostul lagăr socialist s-a scris în perioada 1945 – 1990 și un pic după 1990 că, „evident”, dezvoltarea Occidentului s-a datorat exploatării fără milă a coloniilor și sclavagismului. Statisticile economice și lucrările de istorie economică, bazate pe cifre reale, din epocă, arată o situație mult diferită. Din înregistrările fiscale ale Regatului Unit rezultă că peste 70% din intrări veneau de la cetățenii și de la companiile din Metropolă, nu din colonii.
Spania a extras sute de tone de aur din Lumea Nouă, dar începând cu anii 1600 s-a dus în jos, din cază că i-au lipsit ingredientele de bază necesare progresului și dezvoltării: drepturi garantate pentru cetățeni (de fapt, supuși), încurajarea inovației și dezvoltarea industriei. În secolul al XVII-lea, în India și în Imperiul Ortoman, elita conducătoare avea de 10 ori mai mult aur decât toată Europa de Vest laolaltă, dar… acel aur nu a făcut „pui”, care să ajungă și pe masa supușilor. Sultanii, rajahii și împărații numai adunau, nu împărțeau și nu dezvoltau.
Zorii modernității. Secolul al XIX-lea
În primele capitole ale cărții „Originile decalajului nostru față de Occident”, autorul explică originile dezvoltării Occidentului european în epoca modernă. Garantarea proprietății materiale și mai ales garantarea proprietății intelectuale de către brațul puternic al statului a favorizat inovația, căutarea soluțiilor eficiente în toate domeniile și a încurajat ascensiunea pe scara socială.
Modernizarea societății a început în Țările de Jos și în Marea Britanie în secolul al XVII-lea, apoi a continuat în Franța în secolul al XVIII-lea. Ridicarea palatelor baroce a fost însoțită și de ridicarea nivelului de trai al maselor. Încă înainte de anul 1800, majoritatea dintre supușii regilor din Occident au devenit cetățeni, cu drepturi garantate prin lege, iar în fața legii nu prevala nici dorința suveranului și nici amenințarea vreunui sultan sau țar de la răsărit. În anul 1700, valoarea PIB pe cap de locuitor sărea binișor de 1000 de dolari (actualizat la nivelul dolarului de astăzi). Școlile și medicii au început să pătrundă și în mediul rural.
În Occidentul European, remarcabilă a fost „decolarea” Marii Britanii față de țările de pe continent, însă, după 1830 și mai ales după 1848, acestea au recuperat decalajul, datorită reformelor. În est, însă, evul mediu avea să continue până la mijlocul secolului al XIX-lea, cu o societate 90% rurală, dominată de oligarhia funciară, cu privilegii care vor fi protejate de stat până în a doua jumătate a secolului.
La nivelul anului 1700 nu era mare diferență între viața din Franța rurală și mediul rural din Țările Române, dar decalajul a crescut din cauză că Occidentul a progresat, iar noi am stagnat încă 150 de ani. Chiar și reformele sociale care au generat un oarecare progres economic până la 1866 au fost stabilite, în cea mai mare parte, la masa negocierilor, de către Marile Puteri. Elita liberală s-a luptat constant cu boierimea care nu vedea cu ochi buni urbanizarea și emanciparea țăranilor. Mai târziu, când a devenit evident că industria aduce venituri mult mai mari și mai rapide comparativ cu agricultura tradițională, elita funciară nu a investit în această ramură. Chiar se poate susține ipoteza unei aversiuni a bogaților României pentru investiții în industrie. Din acest motiv, burghezia orașelor care nu sărea de 15% din totalul populației, era alcătuită, în mare parte, din evrei, maghiari, germani și alți alogeni. În orașe, populația românească era alcătuită din „amploiații” diferitelor structuri ale statului (bugetarii de atunci), servitori și mici meșteșugari.
Urbanizarea spațiului german și, mai ales, explozia demografică din orașele occidentale a determinat o explozie a cererii de produse agricole, în special cereale. Atunci elita latifundiară din vechiul regat al României și-a crescut veniturile prin export. Au făcut concurență grâului unguresc și rusesc, dar statisticile economice arată că nu erau nici pe departe „grânarul Europei”. Deși au început și la noi să se întindă căile ferate, iar petrolul extras (tot de antreprenori străini, nu de români) se vindea bine, deși aveam porturi la Marea Neagră și un început de flotă comercială, creșterea economică și dezvoltarea de ansamblu a țării mergeau mult mai lent chiar în comparație cu Imperiul Austro – Ungar, să nu mai vorbim de Germania sau de țările atlantice. Dacă comparăm randamentul la hectar al grâului, în România, dintr-un kg de sămânță se scoteau, în medie, 12-13 kg, în Ungaria se scoteau 13-14 kg, pe când în Franța și în Belgia, aplicarea îngrășămintelor, soiurile selectate și lucrările semi-mecanizate aduceau cam 21 kg.
În mod paradoxal, după obținerea independenței și a accesului la mare în 1878, decalajul dintre noi și Occident a crescut. Principalele cauze care au generat această lentoare a vechii Românii se regăsesc în lipsa inițiativei economice autohtone, dezinteresul aproape total pentru industrie, agricultura de subzistență, gradul de alfabetizare foarte redus al populației (în 1900 era de 22% la noi, comparativ cu 90% în Germania, 60% în Ungaria). Majoritatea covârșitoare a românilor munceau pentru a supraviețui, nu pentru a produce bani cu care să cumpere bunuri, iar asta a fost un alt handicap pentru dezvoltarea industriei autohtone. La popul opus erau „primii 5%”, o elită a cărei venituri proveneau din exploatații agricole și care își cheltuia banii pe bunuri importate din vest.
Mai departe, în secolul al XX-lea
Decalajul dintre noi și Occident s-a menținut, deoarece s-au păstrat cauzele care l-au generat. În deceniul 1965 – 1975, urmând planul industrializării și a urbanizării rapide, țara noastră a cumpărat licențe tehnologice și a început să producă o gamă diversă de bunuri industriale, dar, în următoarele trei decenii nu a funcționat deloc inovația. Deși „produceam de toate”, produsele noastre erau bazate pe concepte din anii 50 – 60 și fabricate în condiții de control al calității mult mai relaxate și cu înlocuirea multor materiale cu echivalente mai slabe calitativ. În agricultură, după colectivizare, statul a devenit marele latifundiar și a aplicat o politică asemănătoare cu politica de export a „boierilor” de la finele secolului al XIX-lea: a vândut aproape tot și a ținut propria țară în anii 1980 – 1989, în penurie.
După 1990, România pare că se întoarce la modelul societății polarizate din perioada interbelică, în care mase largi de oameni, săteni și lucrători urbani în industrie și servicii, trăiesc la limita subzistenței, iar creșterea economică se vede numai în averile unei elite. În pofida apropierii pe care o arată indicatorii macroeconomici, societatea românească este, încă, mult decalată față de cea occidentală.
Totuși, cine-i de vină ?
Din analiza făcută de istoricul român asupra originii decalajului dintre România și Occident, cu o insistență asupra epocii moderne, rezultă că, la noi, startul s-a făcut lent, șovăielnic și foarte inegal. În loc să se recupereze decalajul, acesta s-a mărit.
Dacă am compara decalajul dintre noi și Occident de la 1900 cu decalajul de astăzi, suntem, ca ansamblu, într-o situație mult mai bună. La 1907, „talpa țării” reprezenta aproape 80%. Astăzi avem circa 35-40% români care, deși muncesc, sunt tot săraci, deși merg la școală, sunt necalificați, deși au acces gratuit la informație adevărată, sunt foarte dezorientați. Captivi în lupta pentru supraviețuire, unii semnalizează și dorința nerostită de a „se răzbuna” pe cei care „au” și pe cei „care i-au furat”. Această pătură săracă (și disperată), care reprezintă, în procente, dublul mediei din statele vestului, este o bombă cu ceas și poate genera surprize pentru establishment-ul actual.
*
Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.
Citește și: