Născut în Cehia, în Imperiul Austro-Ungar, Waler Kolarz (1912 – 1962) a studiat la Universitatea Carolină din Praga, apoi s-a mutat la Berlin, unde a lucrat ca jurnalist până în 1936. Expulzat de naziști, s-a refugiat la Paris, apoi, din 1940, la Londra. A trăit pe viu toate transformările care au marcat Europa frământatului secol XX.A fost mai puțin cunoscut în spațiul fost socialist al Europei, din motive lesne de înțeles: a scris despre Uniunea Sovietică și sateliții săi în perioada 1940 – 1962. Cartea lui din 1946, „Mituri și realități în Europa de Est”, a fost tradusă și publicată la noi abia în 2003.
Spre deosebire de majoritatea analiștilor geopolitologi contemporani cu el, care vedeau o „Europă Centrală” care reunea Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și țările germanofone din vestul Europei, Kolarz vine cu un termen nou: „Orientul Mijlociu European”. Cuprins între Mările Baltică, Egee, Neagră și Adriatică, acest teritoriu reprezintă spațiul cuprins între lumea germană (care, de drept aparține Occidentului) și gigantul rus (a cărei apartenență la spațiul european autorul o contestă).
Revenind la titulatura de „Europa de Est” pe care Kolarz o atribuie teritoriului delimitat mai sus, ni se sugerează că Europa se oprește la frontiera de est a României și Poloniei. Descrierea acestui „Orient Mijlociu” al Europei se sprijină pe câteva elemente – cheie: frontiere difuze și contestate, absența granițelor naturale între țări și națiuni, distribuție teritorială mozaicată a etniilor, mobilitatea și instabilitatea teritoriilor de stat și a ariilor de influență, preactica identităților culturale multiple. Dacă noi, bănățenii, ne fălim cu interculturalitatea și cu frecvența mare a familiilor mixte, paginile acestei cărți relevă multiple ale situații similar în Macedonia, Albania, Polonia, Slovacia … în mai toată aria cuprinsă între coloșii politico – miliari german și rus.
Această temă a ariei medio-europene, a interimariumului balto-mediteranean, cu individualitate politică și culturală proprie, râvnită și stăpânită de germeni și ruși în întreaga istorie modernă, nu e cu totul nouă. Îl suspectez, chiar, pe autor, că s-a inspirat din scrierile publicistului roman Constantin Stere. Acest dascăl, scriitor și jurnalist roman, originar din Basarabia, a conceptualizat „Intermariumul” încă din 1917.
Tema a revenit în actualitate după anul 2000, când elitistul grup de la Vișegrad și-a dovedit inconsistența politică și irelevanța în plan economic. Astăzi, există un tratat între țările cuprinse între spațiul ex-sovietic și Occidentul European: Inițiativa celor Trei Mări – care are două centre de gravitație: la Varșovia și la București.
Popoarele, oamenii care trăiesc mai mult sau mai puțin amestecați în această „Lume de Mijloc”, au construit o mitologie politică solidă, bazată pe experiența lor istorică. Atitudinea lor este, fără deosebire, paseistă, cu aplecare către naționalismul romantic.
„Dreptul istoric” este invocat de națiunile care, cândva, au construit imperii. Expresia geopolitică a acestor mituri se regăsesc în: „Ungaria Mare”, „Polonia Mare sau Jagelonă”, „Serbia Mare”, „Bulgaria Mare”. Pentru români, „România Mare” acoperă numai teritoriile locuite majoritar de etnia lor. Un alt popor, tăcut în aproape întreaga istorie medievală și modernă, albanezii, par să fie ultimii care au construit mitul „Albaniei Mari”.
Măreția unei națiuni se sprijină, de bună seamă, pe eroi, pe figuri care din istorie au pășit în legendă. Lucrurile se complică atunci când aceștia sunt revendicați de două națiuni rivale. Ioan și Matei Corvin, Skanderbeg, Franz Liszt (german de origine), eroul grec Markos Botzaris (revendicat de greci, bulgari și români), pleiada de domnitori fanarioți din voievodatele românești sunt numai câteva exemple.
Nu scapă de critică nici misionarismul panslavist, pan-german, aroganțele elitei ungare de la 1900, teoria unității organice între natură și popor și multe altele.
Analizând cu o vastă bibliografie istorică, autorul a deconstruit imaginarul social identitar și istoria neamurilor din „Orientul Mijlociu European”, aplicând o metodă științifică umanistă cu cel puțin două decenii înainte ca aceasta să prindă contur în cartea filozofului francez Jacques Derrida (1967 – deconstrucția).
Cartea este o porție condensată de informație, atent selectată și analizată într-o manieră avansată cu mult față de anul când a fost publicată.
*
Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.
