Puterea, prosperitatea și sărăcia națiunilor par a avea origini la fel de misterioase. Este greu de identificat o cauză care să explice diferența uriașă dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, dintre statul Sonora din Mexic și statul Arizona din SUA. Numeroase lucrări de istoriei politice și economice au căutat originea diferențelor dintre țări în mediul geografic, experiența istorică sau cultura societăților. Unii autori au dat vina pe religie pentru înapoierea unor state musulmane, comparativ cu țările dezvoltate din Europa, dar asta nu explică problemele unor țări creștine precum Moldova sau Bolivia, alții dau vina pe sistemul de caste pentru viața celor 300 de milioane de malnutriți înregistrați din India.
Autorii volumului „De ce eșuează națiunile? Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei”, Daron Acemoglu și James S. Robinson, au obținut în anul 2024 premiul Nobel pentru economie, datorită susținerii teoriei din subtitlul acestei cărți. În esență, cei doi istorici economiști văd în sistemul politic originea succesului sau a eșecului unei națiuni.
Publicată în 2012 în SUA și în 2018 la noi, volumul este rezultatul unei cercetări inductive, întinsă pe o perioadă de 15 ani. Autorii ne poartă prin istoria economică a Bătrânului Continent, căutând originile prosperității națiunilor-fanion: statele italiene din Epoca Renașterii, Anglia și Franța Epocii Moderne. De asemenea, sunt supuse analizei și exemple de civilizații care au eșuat ori s-au stins, precum civilizația mayașă, Regatul Axumit (Etiopia), Imperiul Roman, U.R.S.S.
De ce eșuează națiunile? Două modele sențiale
Din multitudinea de sisteme de guvernare, autorii desprind două modele esențiale: modelul extractiv și modelul incluziv.
Modelul extractiv constă în exploatarea resurselor materiale și umane ale unei țări în beneficiul unui conducător sau al unei clase de conducători. De căpetenie, în astfel de societăți, este legea bunului plac, pe care liderii o aplică în mod arbitrar, fără a ține cont de nevoile supușilor. În trecutul istoric, majoritatea statelor funcționau după modelul extractiv, care a permis și progrese limitate și pe moment, dacă țara era condusă de un lider inteligent. Autorii își îndreaptă, însă, ochiul critic asupra țărilor din Africa subsahariană și a republicilor „bananiere” din perioada contemporană. În trecut, exemplele tipice de societate extractivă erau Imperiul Otoman, Imperiul Rus și coloniile înființate de europeni în secolele XVI – XIX. Toate au în comun limitarea drepturilor cetățenilor, limitarea șanselor, iar asta descurajează progresul și inițiativa.
De partea cealaltă, societățile incluzive, puține la număr, urmăresc dezvoltarea sinergică, a tuturor păturilor. Autorii au numit acest model „incluziv” deoarece are la bază integrarea tuturor compartimentelor societății în jocul producție – beneficii. Practic, atunci economia are mai multe „motoare”. Principalul combustibil în aceste societăți incluzive este motivația, mai ales încurajarea inovării. Prima societate incluzivă a fost cea engleză, în secolul al XVIII-lea. Mai târziu, modelul s-a extins peste ocean și în cea mai mare parte a Europei.
Principala calitate a modelului incluziv este redistribuirea inegală, dar continuă, a beneficiilor, atât pe orizontală, cât și între generații. Onestitatea, cultul pentru respectarea legii, responsabilitatea individuală sunt principalele valori la care ele se raportează. Rolul statului nu este acela de a extrage bunăstarea de la supuși, ci de a menține un climat de siguranță, care să asigure aceste fluxuri.
Cu cât ne îndepărtam mai mult de Occident, scade și amprenta modelului incluziv, în favoarea celuilalt model, cel extractiv. Atunci când regimul politic este autarhic, se impune cultul personalității conducătorului, iar păturile majoritatea ale societății nu participă decât în mică măsură la luarea deciziilor și distribuirea bunăstării. Acest model generează efecte perverse. De pildă, omul vest-european este educat în spiritul inițiativei personale și al responsabilității personale. Orientul se raportează mereu la colectivitate și la stăpânii ei, iar principalul combustibil nu este motivația personală, ci teama de a nu tulbura un echilibru. Pentru progres, occidentalul va fi mereu critic față de trecut și prezent, căutând să schimbe ceva pentru ziua de mâine. Orientalul își va pune nădejdea într-o forță externă, de multe ori, într-un personaj mesianic, care va aduce schimbarea. Dacă europeanul a căutat calea spre emancipare și înavuțire în mod personal, asiaticul a acționat după logica supraviețuirii, căutând să supere cât mai puțin pe cei apropiați și, mai ales, pe stăpân. Dacă în societățile hinduse și cele confucianiste, misiunea ansamblului național era păstrarea armoniei sau a unei stări de echilibru, în lumea musulmană, acestă misiune a fost de natură divină. Acolo, nici astăzi, nu se vede o demarcație clară între puterea politică și puterea clerului. Drept urmare, nu se produce o redistribuire naturală, liberă, a bunăstării. Țările bogate în petrol câștigă miliarde de dolari zilnic, dar acestea nu aduc progres majorității. Calitatea vieții scade, în loc să crească.
Unele autarhii, însă, au progresat în trecutul istoric și în epoca contemporană. Exemplul cel mai elocvent este cel al Chinei. Când a fost condusă de lideri înțelepți, regatul „de mijloc” a făcut minuni, deoarece aceștia puteau să pună în mișcare cu un singur gest, întreg ansamblul de resurse umane și materiale. Din păcate, însă, aceste salturi nu s-au resimțit și la mase. Viața celor 90% supuși ai împăratului s-a schimbat foarte puțin între Dinastia Quin și anul 1900. Nici astăzi, dezvoltarea economică fulminantă a Chinei nu se resimte decât pentru cel mult un sfert din populație, care se află în zona polilor de creștere.
În societățile extractive, dorința de a controla totul ia proporții inimaginabile. De pildă, în Imperiul Otoman, prima tiparniță a fost deschisă în 1729, deși Gutenberg a inventat-o în 1445. Sultanul și elita conducătoare erau conștienți că, dacă ar fi permis tipărirea de cărți, ar fi crescut rata de alfabetizare, iar oamenii ar citit cărți și ar fi văzut „că se poate și altfel”, amenințând autoritatea măritului padișah. Nu e de mirare că, la 1800, doar 2% din supușii săi cunoșteau meșteșugul slovelor, în timp ce, în Regatul Unit, acest indicator ajungea la 60% în orașe și 40% la țară.
Astăzi, când dreptul de vor s-a extins la toți adulții, probabilitatea instaurării unor astfel de regimuri este mult diminuată, dar teritoriile care au avut conduceri extractive până în secolul XX au rămas cu un grad ridicat de înapoiere culturală și economică.
Totuși, la o scară teritorială mai mică, într-o provincie sau într-un oraș, chiar în occidentul european, un politician abil poate să manipuleze organizațiile politice în așa fel încât să se înconjoare de un cerc de acoliți, iar resursele locale să fie canalizate exclusiv către el. Un oraș cu conducere extractivă va muri încet, tinerii vor pleca, iar economia lui, trecută în mâna acelei clici de politicieni locali, se va atrofia.
Deși este destul de consistent, volumul se parcurge relativ ușor de către cititorul făr studii economice sau sociale, deoarece autorii au aplicat un stil de redactare cursiv, fără exces de termeni tehnici.
*
Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.
Citește și:
