Cei care am apucat „Iepoca de aur” ne aducem aminte cu nostalgie de activitățile care animau viața culturală a orașelor și satelor. Ansambluri de dansuri, coruri, formații de muzică, trupe de teatru, cenacluri, concerte sau altele care acum ne fac să exclamăm „Ehee, ce vremuri!”.
Erau vremuri în care oamenii mai deschideau cărți pe care le citeau. Expresii de genul „cutare este un om citit” plasau persoana într-o zonă selectă, dar destul de consistentă a peisajului social. Partidul prezent în tot și în toate căuta să îi țină ocupați pe „oamenii muncii” în timpul liber, să le ofere activități „obștești” bogate și variate, pentru ca aceștia să nu se apuce de gândit și să realizeze că făurirea idealului socialist nu aduce binele, ba din contră. Centrul vieții culturale era, desigur, casa de cultură la oraș sau căminul cultural la sat.
Din dorința de a nu lăsa de izbeliște mai micile centre muncitorești, trupele de teatru și formațiile de muzică de diferite genuri erau însărcinate să facă turnee de-a lungul și de-a latul țării. Fiecare comună avea un cinematograf și o bibliotecă publică, iar fiecare școală avea o bibliotecă școlară. După mai bine de trei decenii, acestea s-au „topit” în majoritatea localităților din țară, cu rang mai mic de municipiu.
Puțină istorie
Casele de cultură și căminele culturale nu sunt o invenție a epocii comuniste, deoarece sursele istorice menționează înființarea primului cămin cultural în 1921. Fundația Culturală „Principele Carol” a militat pentru răspândirea culturii în mediul rural și mic-urban, înființând mai multe astfel de așezăminte în perioada interbelică. Mai târziu, „puterea populară” instaurată în 1945 a generalizat înființarea căminelor culturale, deoarece acestea funcționau mai ales ca centre de difuziune a propagandei comuniste. Ca o ironie a sorții, în subsidiar, s-au făcut și multe lucruri bune. Urmând sintagma „omul sfințește locul”, unele instituții de cultură s-au remarcat de-a lungul timpului prin performanțe în activitatea culturală de masă, în memoria colectivă rămânând până astăzi coruri, cenacluri, festivaluri, ansambluri coregrafice și muzicale, mai ales folclorice. Așa s-a păstrat și s-a promovat identitatea culturală a comunităților, chiar dacă politica oficială striga sus și tare în direcția construcției „omului nou”.
Unde sunt visătorii de altădată?
În primii ani care au urmat Revoluției, România a început să se transforme treptat. Primele schimbări le-am simțit în buzunare. Preocupați de siguranța zilei de mâine, într-o lume care a abandonat ordinea cu orizont predictibil dar limitat, în favoarea deschiderii spre un viitor incert, dar jalonat cu oportunități, românii nu au băgat de seamă că în preajma lor dispar lucruri care făceau parte din cotidianul săptămânal.
Primele care au căzut victimă au fost sălile de cinematograf. Printre cauzele dispariției lor se numără lipsa de sustenabilitate financiară. Nevoia oamenilor de a urmări povești mișcătoare a fost satisfăcută încă înainte de cumpăna dintre milenii de micile ecrane de acasă. S-au închis cinematografele, s-a atrofiat industria românească de profil, dar s-a subțiat și publicul care să simtă aceste pierderi. În afară de câteva voci din branșă sau de câțiva jurnaliști care au mai scris câte un editorial, încălzind ciorba sleită, nu au existat reacții majore în societate.
Căminele culturale și casele de cultură au continuat să existe, în virtutea inerției dată de cadrul legal care obligă autoritățile publice locale să întrețină cât-de-cât acest sector de activitate. În cele mai multe localități, însă, capitolul bugetar „Activități cultural-sportive” este acaparat în pondere majoritară de activitățile sportive, iar cultura de masă este reprezentată, în majoritatea cazurilor de „zilele orașului / comunei”.
În localitățile în care există comunități etnice minoritare consistente cultura populară s-a bucurat de o mai mare atenție din partea autorităților, dar acolo se simte puternic prezența activă a ONG-urilor de utilitate publică, finanțate de la bugetul de stat.
Dacă facem un tur al comunelor din județ, întâlnim în multe locuri oameni inimoși, care se implică în fenomenul culturii de masă, păstrând măcar o pâlpâire a flăcării care a ars cu o generație în urmă. În majoritatea cazurilor, însă, această activitate constă în pregătirea unor ansambluri de dansuri populare, cântăreții fiind foarte rari, iar artiștii meșteșugari și mai rari. Biblioteci orășenești și comunale există în toate comunele din județ, însă posturi de bibliotecar mai sunt în orașe și în câteva comune. Ca o lipsă de interes, putem vedea că pe site-ul Bibliotecii Naționale Române figurează ca ocupând funcția de bibliotecar persoane care nu mai activează de ani, în comune în care nici măcar bibliotecile nu mai există.
La căminele culturale și la casele de cultură din județ se mai produc activități, însă, în mod sporadic și constând aproape în totalitate în spectacole de dans popular, executate de trupe de amatori. Nu mai avem scriitori, nu mai avem pictori, nu mai avem oamenii frumos-visători, care să își sacrifice confortul cotidian și să ne pigmenteze banala noastră existență cu o carte, cu un vers, un tablou sau cu o piesă de teatru.
Activitatea culturală mișcă la Jimbolia
Survolând paginile caselor de cultură din județ, mai cu seamă ale celor din jumătatea sa vestică, m-am oprit la Jimbolia. Comparativ cu așezămintele culturale ale orașelor mici din județ, casa de cultură de acolo pare desprinsă din alt film. Trecut prin aceleași experiențe ale istoriei recente ca celelalte, orășelul nu numai că nu a picat de pe hartă, dar se încăpățânează să întrețină muzee, expoziții, să aducă trupe de teatru, să organizeze concerte. De exemplu, în 16 aprilie părintele Constantin Necula a vorbit publicului despre Hristos și despre Înviere.
Morisena
La Cenad s-a editat, până în 2020, „Morisena”, o revistă de cultură istorică, indexată ulterior internațional. Sufletul publicației a fost publicistul și scriitorul Dușan Baiski, născut la Sânnicolau Mare. Au existat și întâlnirile anuale ale Asociației „Concordia”, un eveniment la care participanții – mulți dintre ei cercetători istorici consacrați – au expus teme de istorie de înaltă ținută științifică. În fosta capitală a voievodului Ahtum, în locul în care a păstorit Sfântul Gerhard, în locul în care a fost atestată prima școală de pe teritoriul României, muzeul mai există, dar nu mai este deschis.
Embargo Fest
La Dudeștii Vechi a demarat în forță „Embargo Fest”, în 2018 și a continuat în 2019 prin eforturi comune ale mai multor părți. Însă, după doi ani de pauză cauzați de pandemie, în 2022 festivalul nu va mai avea loc în comunitatea bulgarilor, ci la Herneacova, în zona Recașului. A fost un eveniment care a îmbogățit și a animat peisajul cu activități culturale autentice și valoroase, dar pe care am „reușit” să îl pierdem, fără a pune altceva în loc.
Cultura din Sânnicolau Mare, netrezită la viață
Tot în zona de „foste activități culturale” se pot încadra și Muzeul Orașului Sânnicolau Mare și Expoziția „Béla Bartók”. Probabil, într-un viitor încă nedefinit, acestea vor fi trezite din nou la viață și îmbogățite cu copia comorii descoperită în orașul nostru în 1799.
Din păcate, peisajul cultural al celui mai mare oraș din județul Timiș (Lugojul este municipiu) este destul de plat și destul de departe de ceea ce se întâmplă la Jimbolia. Noroc cu Asociația „Pro Bartok”, care organizează, anual, câte un concert dedicat memoriei marelui compozitor.
Centru urbei este, însă, bine garnisit cu statui, o bilă albă pentru administrația orașului care nu s-a zgârcit deloc în promovarea personalităților care au marcat istoria locală. Din păcate, însă, statuile nu vorbesc. Ele doar stau cuminți pe soclu, ca o mărturie a oamenilor care s-au ridicat odinioară din rândul orășenilor. Noi suntem generația care ar trebui să grăiască în locul lor, să organizeze evenimente culturale, demne de memoria lor.
Loc de desfășurare avem, slavă Domnului! Sunt spații suficiente și bine întreținute în care s-ar putea organiza concerte, festivaluri, spectacole de teatru, proiecții cinematografice, lansări de carte, întâlniri cu oameni de cultură, așa cum se întâmplă și în alte locuri. Dacă alții pot, de ce nu am putea și noi ?
Pentru orice activitate, factorul uman și, mai ales, motivația lui sunt esențiale. Mi-e greu să cred că în oraș nu există oameni cu dorință de a se implica în îmbogățirea vieții culturale locale. În spațiul public, dacă arunci o „pastilă”, imediat se trezesc voci care evocă viața culturală de altă dată. Poate paseismul este o trăsătură a personalității noastre colective, dar, parcă, prea des vorbim de lucruri bune la timpul trecut și prea rar ne vedem unii pe alții făcând ceva la timpul prezent. Cei care au rădăcini în Jimbolia sau legături actuale cu lumea de acolo evocă, de multe ori, evenimentele culturale care se produc acolo și întreabă, retoric, de ce nu vine „un părinte Nicula” și la noi să ne vorbească, de ce nu avem expoziții de artă, de ce nu avem muzeu, de ce nu putem și noi să vedem un spectacol de teatru, de ce, de ce…
*
Iancu Berceanu este, din 2018, doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara, cu o temă de geografie politică: Impactul politicii transfrontaliere a României și a politicii europene de vecinătate asupra conservării identității în comunitățile etnice minoritare din Județul Timiș. Din 2004 este profesor titular de geografie la Liceul Teoretic „Sfinții Kiril și Metodii” din Dudeștii Vechi, acolo unde este, totodată și director adjunct. În 2006 a contribuit la monografia comunei Dudeștii Vechi, apoi a publicat articole de geografie umană despre bulgarii bănățeni, pentru ca în 2018 să publice cartea „Strategii didactice moderne și eficiența învățării geografiei”. Din 2015 predă și la Școala Gimnazială Cenad. În perioadele 2016 – 2017 și 2018 – 2020 a fost director adjunct la liceul din Dudeștii Vechi.
*
Poți susține activitatea publicației independente Tribuna. Poți alege să donezi, lunar, o sumă modică, făcând click pe butonul Donează, aflat în chenarul galben de mai jos.