Emanuel Copilaș este un politolog consacrat, cadru universitar la Universitatea de Vest Timișoara și conducător de doctorate. Cei care îl cunoaștem și cei care îi urmăresc aparițiile publice facilitate și de media online ne-am obișnuit cu maniera nonconformistă de a aborda subiectele tari, cu coaja groasă. Așa cum o face în „Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă”.
De-a lungul carierei întinse pe două decenii, s-a remarcat prin atenția acordată regimului totalitar comunist din perioada 1945 – 1989 și urmelor pe care acesta le-a lăsat. O altă temă predilectă a (relativ) tânărului cercetător timișorean (crescut în Sânnicolau Mare) este tineretul, mai cu seamă subculturile acestui segment de populație și rolul avut în sistemul politic. Perspectiva unui savant născut cu 6 ani înainte de Revoluție asupra acestui subiect îi conferă o credibilitate sprijinită pe principiul neutralității axiologice (ideală, de altfel).
În perioada actuală, frământată la nivel discursiv (deocamdată), deconstrucția epocii comuniste hulită de unii și instrumentată ca refugiu memorial de alții, este binevenită. Dincolo de patima unei dezbateri în cheie maniheistă, atunci s-au petrecut lucruri care au legat fundația României de astăzi. Om fi noi urmași ai lui Decebal și Traian, dar genealogia trece mai întâi prin straturile recente ale „epocii de aur”!
Conceptul de „generație” invocat în multe din scrierile autorului, nu se oprește la delimitarea unui eșantion statistic, raportat la anii când s-au născut indivizii, el se țese dens și coerent, într-o tapiserie viu colorată, cu motive specifice epocii. Acea tapiserie nu păstrează numai imagini, ci ascunde în substrat și înțepăturile de ac ale celor care au făcut-o.
Ca termen, „generația” a fost invocată și încărcată semantic mai cu seamă în anii postbelici, în timpul generației „baby boomers”. Erau mulți, erau tineri, plini de vigoare, cu traiul zilnic asigurat (infinit mai bine decât predecesorii lor) și cu dorința de a fi „altfel”, de a sfărâma limitele conformității. Atunci s-a copt o cultură a adolescenței, nemaiîntâlnită în istorie. Subramurile sale pop, rock, metal (lista poate continua) s-au cristalizat în jurul unui anume ritm pe care se grefa divertismentul. Spre deosebire de generațiile anterioare, tinerii anilor 60-70 aveau mult timp liber, căruia îi dădeau sens. Cei care erau numai cu un sfert de veac mai bătrăni, la aceeași vârstă erau și ei tineri, dar „necopți” și își urmau părinții cu capul plecat și limba cusută.
Urmașii lor baby-boomers voiau să schimbe lumea! Paradoxal, ei se ridicau împotriva unei lumi care a trudit 6 zile din 7, cu două servicii însumând adeseori 12 ore pe zi, ca urmașii lor să își permită luxul de a avea timp liber, la care s-a adăugat luxul de a-și extinde adolescența până la 35 de ani sau dincolo.
Chiar dacă a existat o cortină de fier între Occident și Blocul socialist, nici tinerii „de dincoace” nu au rămas imuni la ideile care fermentau în lumea de „dincolo”.
Vigilent, aparatul de stat a sesizat jarul care mocnea și a trecut la măsuri de domesticire a „feților frumoși” care îl consumau.
În anii totalitarismului de rit comunist, tineretul era, deopotrivă, o provocare pentru regim și o oportunitate. Educarea tineretului prin metode formale și informale era o operație complexă, care se manifesta în toate direcțiile. Scopul acestei pedagogii era scrierea foilor albe (credeau dânșii că sunt albe) cu codul „omului nou”. Politicile de tineret au implicat eforturi și resurse importante. Pe părinții și pe bunicii tinerilor, „aparatul” fie i-a pus la punct, fie i-a pus la zid, dar tineretul trebuia atras, trebuia construită acea complicitate care să facă rezilient sistemul socialist. Ca să meargă mai ușor, l-au uns și cu alifii naționaliste, liderilor comuniști li s-au construit genealogii naționale. Parțial au reușit! Dovadă stau discursurile nostalgice ale bătrânilor de azi care au fost tineri atunci. Că ne place sau nu, a fi conservator în România de astăzi înseamnă raportare ala vechiul regim comunist, nici măcar la idealizata epocă interbelică!
Făcând trimitere la titlul volumului, „biletul” era un simbol al epocii. Aproape toată lumea circula cu trenul, iar biletul reglementa circulația cu acest mijloc de transport. Aproape toți aveau bani pentru bilet, dar tot mai mulți căutau să circule „cu nașul”, iar această practică s-a extins epidemic în anii de după Revoluție. Nici atunci nu era scump transportul public, dar gestul de a frauda la călătoria cu trenul se justifica prin lipsa confortului la pachet cu ideea vârâtă de comuniști că „totul e al nostru, al țării”. Verificarea legitimațiilor de călătorie, ca și multe alte practici legitime ale „sistemului” au căzut în derizoriu, așa cum s-au boțit chipiurile ceferiștilor, au crescut burțile milițienilor, s-au lărgit buzunarele halatelor albe, etc.
Atent documentat, volumul lui Emanuel Copilaș iese din realitatea spațiului românesc și pătrunde în celelalte „țări socialiste surori”, deconstruiește acest dans al tineretului la braț cu „sistemul” și cu lumea în care trăia.
Ca să nu abuzeze de atenția cititorului, autorul strecoară din loc în loc formulări paradoxale care îl fac să tresară, să-i realimenteze bateria cu resurse motivaționale. Este o lectură densă, nu e o carte ușoară, dar a fost asigurată penetrabilitatea în straturi largi și diferite de cititori, prin temperarea limbajului specializat. În fond, este o carte pentru oamenii care vor să afle ceva, să analizeze, nu o operă științifică în sensul strict.
Lectura volumelor lui Emanuel Copilaș (inclusiv „Națiunea socialistă”, „Generația anului 2000”) ne ajută să înțelegem ce anume a rămas din „epoca de aur”, ce anume revendică cei care au trăit-o, ce anume îi atrage pe cei care doar au auzit de ea.
*
Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.
Citește și: „Sub cerul uneori deschis”. Poveștile (reînviate) ale castelului Salbek – Alexandru Potcoavă
Citește și: „La apa morților”, de Dan Alexe
