Incidentul de la școala din Alioș a venit ca o picătură de cafea într-un pahar de limonadă.
Scăderea imaginii dascălului în ochii lumii nu mai este demult un secret. S-au dus vremurile când învățătorii reprezentau un reper pentru comunitate, dar și vremurile când școala atrăgea cei mai performanți absolvenți. O altă cauză o găsim în folclorul din mass-media. Se susține pe ton fals că „școala este a noastră, a comunității”. Greșit! Școala este a statului, care o finanțează pentru a fi de folos oamenilor, iar funcționarea ei depinde de legi și regulamente, nu de păreri.
Trăim în democrație, iar asta ne-a învățat că avem dreptul să ne exprimăm opinia, oricare ar fie aceasta, pe orice subiect, indiferent dacă suntem sau nu în temă. O carte cu titlul „Sfârșitul competenței”, scrisă de Tom Nichols și publicată în 2017 (la noi, în 2019) explică mecanismele perverse ale hiper-democrației.
Efectele se văd în societate: nimeni nu mai respectă pe nimeni și nimănui nu îi mai pasă de nimic. Ba, mai mult: se manifestă un sentiment puternic negativ îndreptat împotriva experților în orice domeniu. Oamenii își doresc detronarea tuturor celor care reprezintă o autoritate legitimă, chiar și atunci când e vorba de un medic sau de un profesor. Opinia nefondată sau fals argumentată, unsă cu un strat gros de încăpățânare și nesimțire, face scut în fața concluziei unui profesionist.
Acum 30 de ani încă mai erau clase cu 35, chiar 40 de elevi, în care dominantă era vocea învățătorului. Tot atunci, părinții încă mai spuneau copiilor „ai grijă cum te porți la școală, să nu ne faci de rușine!” Astăzi trăim într-o lume în care „cu rușinea mori de foame” și „trebuie să ai tupeu”.
S-au schimbat legile, s-au schimbat și regulamentele școlare. Profesorul nu trebuie să pedepsească elevii indisciplinați, ci doar să îi consilieze, cât mai blând cu putință! Asta se întâmplă demult în țările avansate, de la care am preluat modelul. Diferența este că acolo funcționează politețea și dialogul pe ton calm, deoarece, măcar în linii mari, fiecare știe unde îi este locul sau există resorturi care îl pun imediat la locul cuvenit.
La noi, aceste resorturi, chiar și acolo unde există, sunt foarte slabe. Părinții pot face oricând scandal la școală, iar mulți chiar o fac în mod frecvent. Mecanismul de opresiune funcționează, mai ales dacă scandalagiul, pardon, părintele, e unul cu statut social ridicat. Caz în care asupra profesorului se aruncă, nedrept, o mare umbră de îndoială.
Sunt numeroase cazurile asemănătoare celui de la Alioș, dar nu toate ajung în atenția mass-media. În fața agresiunilor fizice sau verbale, cu ce ne apărăm? Cu pixul? Cu globul pământesc? Cu catalogul?
Citește și:
