luni, februarie 10, 2025
No menu items!
AcasăOPINIIIgnorare, ignoranță și reformă

Ignorare, ignoranță și reformă

Pandemia cu cortegiul său de probleme a scos la iveală o serie consistentă de disfuncționalități ale școlii. Un raport al „World Vision România”, rezultat în urma aplicării „Young Leaders Speak out for European Values”, prin decembrie 2021, arată că elevii, mai cu seamă cei din mediul rural, se simt ignorați de familie și de profesori. 

Ca reacție, se dezvoltă sentimentul de alienare și dezangajare pe care îl au majoritatea tinerilor față de familie și față de școală. Acest sentiment „alimentează” din plin, la unii, dorința doar de a achiziționa note (nu și cunoștințe), iar la alții, tendința de a trece în forma „târâș, pe coate” printre orele de curs. Indicațiile dascălilor sunt percepute, de prea multe ori, ca un bombardament. În timpul școlii online s-a văzut cel mai bine acest lucru, când majoritatea elevilor închideau camera sau refuzau să se conecteze. 

Motivația ar trebui să fie principalul combustibil care alimentează învățarea. Sunt tot mai rari tinerii interesați de conținuturile care li se transmit, chiar și atunci când profesorii se dau peste cap să aplice noi strategii de predare – învățare. 

Și părinții se plâng că „nu se înțeleg” cu copiii lor. Atunci, care-i soluția? Comunicarea! 

Nevoia de comunicare directă a tinerilor cu adulții, pe teme diferite de cele pe care le îngurgitează sub semnul imperativ a devenit și mai acută în perioadele de învățământ online, care, adeseori, s-au conjugat cu restricțiile de circulație. În perioadele de „distanțare” forțată, care ne-au pigmentat existența în ultimii doi ani, noi, adulții, eram frustrați că nu ne mai putem întâlni la o cafea. Dar tinerii, pentru care socializarea este esențială, cum au resimțit acest lucru? Cu ce și-au pigmentat ei existența Divertismentul cu toate formele sale informatizate (jocuri, filme, aplicații) a înghițit și  înghite mare parte din timpul liber  și pare să fie normal. Prin asta, ei caută să se refugieze din calea școlii și a familiei.

Numărul face diferența

Am putea risca o comparație cu alte țări, chiar dacă, acolo, modelul social este diferit. În Finlanda, Japonia și Coreea de Sud situația școlilor stă cam invers decât la noi. În primul rând, în aceste țări școala tinde să fie un mod de viață, nu un imperativ. Școlile au spații și dotări care le fac atractive: spații de joacă, spații de socializare, infrastructură sportivă, ateliere, biblioteci, multiple resurse materiale și, mai ales, oameni care vorbesc cu elevii și le sădesc sentimentul de încredere.  Când se face asta ? Pe parcursul întregii zile, folosind consilieri și profesori de sprijin dedicați. 

Deloc întâmplător, în țările cu rezultate bune la testele PISA, sunt cam cu 25% mai multe ore/an dedicate învățării în școală și incomparabil mai multe activități cultural-educative. În țara noastră sunt zeci de mii de tineri care ies din școală, fără să fi văzut un atelier de arte vizuale, fără să fi făcut un experiment de fizică/chimie, fără să fi utilizat o bibliotecă, fără să fi mers într-o excursie documentară.

Majoritatea elevilor de la noi învață în școli cu efective sub 750 de elevi. Acest aspect este important, deoarece, la stabilirea normelor și a posturilor pentru personalul didactic auxiliar se practică anumite bareme. De pildă, școlile care au efective sub numărul menționat mai sus – adică aproape toate școlile din mediul rural – nu au „dreptul” de a avea în organigramă posturi de bibliotecar și de consilier școlar. Unele mai primesc câte o normă de mediator școlar, dar asta numai în situația în care există o pondere mare a elevilor de etnie romă sau a altor categorii de elevi cu risc de excluziune socială (cum ar fi elevii din satele izolate). Acolo unde există bibliotecar, funcționează și biblioteca. Acolo unde nu există, apar discuții: cine să se ocupe gratuit de gestionarea fondului de carte și cine va distribui cărți elevilor? Nu este vorba numai de a distribui niște cărți elevilor în clasă, ci de o responsabilitate pentru gestionarea bunurilor de inventar.

Pe deasupra, actualul ministru al Educației a adus în discuție tema „ineficienței” financiare a școlilor de la sat, comparativ cu școlile de la oraș. Costul/elev este cu mult mai redus în orașe, unde, într-o clădire cu etaj învață 500-1000 elevi, pe când în mediul rural, într-o clădire cu aceeași suprafață utilă, învață de două ori mai puțini elevi, iar eficientizarea energetică este și ea în urmă. 

Aplicatori ai programelor școlare

Înainte de 1990 profesorul putea funcționa, liniștit, ca un aplicator al programei școlare, deoarece familia extinsă, prietenii și vecinii asigurau un mediu social în care tânărul era integrat.  Acum, această componentă socială este slăbită, iar la școală dascălul are foarte puțin timp la dispoziție să comunice cu elevii altceva în afară de conținuturile din programa școlară.  De laboratoare, cabinete, biblioteci, ateliere și activități extracurriculare nu are rost să mai vorbesc.  În orașele mici și în mediul rural, acestea sunt o amintire din vremuri demult apuse, când funcționau „Casele pionierilor”. Acum, tinerii au de ales între fotbal și dansuri, în cazul fericit, când există ambele tipuri de activități.

Mai complicată este situația în școlile unde există o pondere mare a elevilor care fac naveta. Ei ajung acasă pe la orele 15 sau chiar mai târziu. Atunci, cum și cu ce mijloace ar putea ei să ajungă după masă înapoi la școală pentru ore suplimentare remediale sau pentru activități extracurriculare ? Nu-i ușor nici pentru profesorii care se deplasează câte 30, 50 sau chiar mai mulți kilometri de la domiciliu la școală. Pentru a lucra „extra” în a doua jumătate a zilei, aceștia ar trebui să facă încă un drum de acasă la școală. Desigur, când s-au desființat școlile gimnaziale din satele „mici” în 2011, nimeni nu s-a gândit la asta, ci doar la costurile de întreținere aferente clădirilor și la costurile de salarizare.  

Cireașa de pe tort

Pandemia a scos la lumină o mulțime de aspecte care maculează și chiar ciuruiesc pe alocuri peisajul mediului educațional din țara noastră. Ba că elevii nu sunt motivați, ba că profesorii sunt în urmă cu metodica predării și nu își dau silința să poarte un dialog empatic cu elevii, ba că e programa încărcată, ba că nivelul dotărilor este în urmă etc. Nu puține voci au pus în discuție finanțarea anemică a educației: undeva între 2,5% și 3,3% din bugetul național, în ultimii 10 de ani. Drept este că volumul bugetului național a tot crescut de la un an la altul, dar banii alocați acestui sector de activitate nu au crescut în același ritm. E puțin probabil ca banii să fie principala problemă. De fapt, problemele alcătuiesc un buchet luxuriant, plin de țepi și cu miros nu tocmai plăcut. 

Una din resursele esențiale ale procesului de învățământ este timpul. La nivelul claselor gimnaziale, înainte de Revoluția din 1989, se studiau mai puține materii cu vreo 15%, într-un interval de timp cu vreo 20% mai mare. Se făcea școală și sâmbăta – adică vreo 36 de zile lucrătoare a câte 5-6 ore, însemnând un plus de 180-216 de ore. În multe țări europene cu rezultate școlare net superioare se fac 190-200 de zile de școală, pe când la noi se fac cam 165. Deh, noi avem mai multă vacanță de vară, timp în care copiii români pot să se bucure de frumusețile patriei, în resorturile turistice. Unii își permit asta, dar majoritatea lâncezesc intelectual în cele trei luni de vară. Nici dacă i-ar apuca, brusc, patima cititului, nu ar avea de unde să împrumute cărți, deoarece politica administrativă din majoritatea comunelor și a orașelor mici a dus la desființarea bibliotecilor publice. Despre bibliotecile școlare am scris mai sus…

Un asemenea noian de probleme nu putea să lase ministerul indiferent. În colaborare cu asociațiile de părinți și cu Consiliul Național al Elevilor, s-au avansat mai multe propuneri de ameliorare a situației. Una din ele viza reducerea numărului de ore petrecut de elevi în sala de clasă, drept pentru care, în 2019 și 2020 s-au pus în dezbatere publică mai multe variante ale planului cadru. Printre măsuri figura scoaterea istoriei și / sau a geografiei de la clasele a XI-a și a XII-a la liceele teoretice cu profil real și de la liceele tehnologice. Propuneri similare s-au făcut și pentru clasele de gimnaziu. Ca să reduci, trebuie să tai de undeva… S-a vorbit și despre trecerea anumitor discipline și activități școlare în programele tip „școală după școală”. Ideea venea și cu o optimizare bugetară: plătim mai puține ore la programul obligatoriu, iar „școala după școală” o vom finanța din fonduri europene.

Ultima soluție avansată prevede o reformă totală a calendarului școlar, prin renunțarea la semestre și înlocuirea lor cu o structură alcătuită din cinci module, la pachet cu renunțarea la „teze” și înlocuirea lor cu „evaluări standardizate și digitalizate”. Unii comentatori de pe paginile dedicate acestui subiect au sesizat în asta o „modificare anatomică”, dar fără a se atinge nimeni de „fiziologia” procesului de învățământ. Elevilor nu li se va aloca mai mult timp pentru învățare, ba, chiar, acesta va fi mai fragmentat. Programa școlară, se pare, va rămâne aceeași. Nu puțini au fost care au afirmat „asta ne mai lipsea” sau „asta-i cireașa de pe tort”.

Toate aceste probleme apar, din când în când, în media online, se mai dezbat și în cadrul emisiunilor televizate.  Vorbim, numai. Măsurile sunt, încă, departe, iar factorii care ar putea să pună umărul la rezolvarea sau, măcar, ameliorarea problemelor, par a fi conectați numai la anumite „mufe” ale realității. Ce-i sigur este că ignorarea celorlalte „mufe” va genera ignoranță, iar asta o să ne coste scump.

*

Iancu Berceanu este, din 2018, doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara, cu o temă de geografie politică: Impactul politicii transfrontaliere a României și a politicii europene de vecinătate asupra conservării identității în comunitățile etnice minoritare din Județul Timiș. Din 2004 este profesor titular de geografie la Liceul Teoretic „Sfinții Kiril și Metodii” din Dudeștii Vechi. În 2006 a contribuit la monografia comunei Dudeștii Vechi, apoi a publicat articole de geografie umană despre bulgarii bănățeni, pentru ca în 2018 să publice cartea „Strategii didactice moderne și eficiența învățării geografiei”. Din 2015 predă și la Școala Gimnazială Cenad. În perioadele 2016 – 2017 și 2018 – 2020 a fost director adjunct la liceul din Dudeștii Vechi.

Citește și:

RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai populare

Comentarii recente