vineri, mai 24, 2024
No menu items!
AcasăOPINIIAbandon școlar și „școala vieții”

Abandon școlar și „școala vieții”

[cmsmasters_row][cmsmasters_column data_width=”1/1″][cmsmasters_text]

Abandonul școlar este o temă aparent banală, care îi face pe puțini români să ridice din sprâncene și aproape deloc să se aplece asupra mecanismelor care o definesc. Fenomenul merită, însă, analizat și discutat cu mai mare atenție, căutând și manifestările lui din trecut. Oare ne definește insuccesul școlar ca națiune? Bate „școala vieții” învățământul românesc? 

Statisticile privind școala în prima jumătate a secolului trecut nu sunt prea îmbucurătoare. Rată de alfabetizare sub 50% în majoritatea județelor României Mari, rată de absolvire de 8% a școlilor de nivel mediu de stat (școli medii, gimnazii, licee), respectiv rate de promovabilitate la Bacalaureat în jurul valorii de 40% în toată perioada interbelică.

Petre P. Negulescu, filosof și om politic român, atrăgea atenția asupra ratei de absolvire a școlilor primare între 1921 și 1932, doar 45% (majoritatea elevilor mergeau unul sau doi ani la școală, mai ales în județele profund rurale din regat). Era, chiar și așa, un progres, în comparație cu rata de alfabetizare de doar 22% la nivelul vechiului regat din 1899, an în care școlile medii erau o raritate, iar învățământul superior se afla în „fază de embrion”.

 

 

Rata de alfabetizare în România, în anul 1930

România, cea mai mare rată a analfabetismului dintre țările UE

Peste aproximativ un secol de la cifrele prezentate mai sus, în pragul mileniului III, în România se înregistra, la Recensământul din 2011, cea mai mare rată a analfabetismului din țările Uniunii Europene: 1,33%! Iar raportul „Tendințe în domeniul Studiilor Matematice și Științifice Internaționale” – TIMSS 2019 indica o rată  a analfabetismului matematic și științific de peste 50%. Raportul PISA realizat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) în 2018 ne situa puțin sub media mondială, cu o rată a analfabetismului funcțional de circa 42%.

Toate aceste rapoarte au generat diferite discuții și reacții. Nu puține au fost acelea care au identificat fisuri în testele aplicate tinerilor, precum și în neconcordanța dintre curriculumul aplicat la noi în școli și cerințele testelor. Pe social-media au curs comentarii care spuneau că testele nu sunt bune, ba chiar aduceau în discuție și posibilitatea ca acestea să fie comandate „din afară”, cu scopul de a ne discredita ca națiune. Rezultatele arată rău, nouă nu ne vine a crede și cineva este, cu siguranță, responsabil.

„România educată” a lui Iohannis

Ca să întregească meniul, Administrația Prezidențială a lansat cu mare pompă și a mediatizat până la refuz programul „România educată”, despre care noi știm foarte puține și nu am văzut mai nimic, exceptând declarațiile șefului statului și ale responsabililor din branșă. Unele localități au lansat propriile programe de promovare a educației, mai ales cu prilejul festivităților și în perioadele electorale.

Pe la finele anului trecut a picat un guvern și s-a destrămat o coaliție parlamentară pentru tema complicată a adoptării PNNR și a cheltuirii miliardelor care vin o dată cu el. Puțin s-a discutat în spațiul public despre reformele pe care le presupune implementarea acestui program finanțat din belșug de Comisia Europeană, despre schimbarea viziunii și a modului în care vor lucra instituțiile statului. Nimeni nu s-a gândit că acest program ar putea să producă schimbări serioase, atât în organigrama instituțiilor, cât și în fișa postului slujbașilor de la stat.

Până la urmă… „cine verifică”?

Această întrebare a însoțit mai toate programele de reformă implementate în ultimele decenii și se asortează cu majoritatea activităților care animă viața oamenilor din spațiul carpato-danubiano-pontic. Nu intenționăm să facem cuiva morală, dar o măsurare a nivelului de responsabilizare la nivelul societății ar fi binevenit, mai ales dacă asta ar atrage cuiva atenția și ar produce vreun efect (ne întoarcem în același loc).

Din PNNR lumea a înțeles că este vorba de o sumă mare de bani, pe care țara noastră o va consuma prin reprezentanții săi aleși și prin mecanismele controlate de aceștia. Desigur, o „felie” zdravănă din acest tort va ajunge și la educație. Dar cum?

Aici apare diferența majoră, comparativ cu programele anterioare. Se vor realiza și achiziții, se vor angaja și oameni, se vor acorda și premii, dar, în esență, se va urmări ameliorarea unor deficiențe ale nivelului de instruire a tinerilor și combaterea unor fenomene ocurente în societatea românească, nu neapărat reabilitarea-mobilarea-utilarea școlilor. Ca atare, în penultima zi a anului precedent, s-a publicat în Monitorul Oficial ordinul de ministru privind aprobarea Mecanismului de Avertizare Timpurie în Educație (MATE), pe care se sprijină Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS).

Primul presupune existența unor indicatori care să semnaleze factorilor de decizie că într-o școală există un risc legat de abandonul școlar sau de părăsirea timpurie a școlii. Cel mai simplu este să faci diferența dintre numărul de elevi înscriși la începutul anului (la care îi adaugi pe cei care au venit în cursul anului) și numărul de elevi care au absolvit la nivelul fiecărei clase, a fiecărui ciclu de învățmânt și la nivelul școlii (după ce i-ai scăzut pe cei care s-au transferat).

Cifrele doar arată bine

Desigur, la nivelul întregului sistem de educație, cifrele par să arate bine. Cele mai multe școli au puțini elevi care abandonează școala sau chiar nu au deloc. Asta ar putea să facă inutil acest mecanism, care consumă timp și alte resurse. Totuși, la finalul ciclului gimnazial, în fiecare an, apar inadvertențe între numărul celor înscriși la început de ciclu și numărul celor care absolvă, iar la Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a, se mai adaugă un deficit numeric. Rata de promovare a acestui examen de peste 70% din ultimii ani nu se corelează deloc cu rezultatele mult mai slabe ale PISA și ale TIMMS. Noi pe cine să credem?

Răsfoind familia de indicatori pe care se construiește acest program în valoare de peste jumătate de miliard de euro, am dat peste o serie de itemi care nu au mai fost luați în considerare până acum și care par să explice simptomatologia elevului pasibil de a abandona școala înainte de vârsta majoratului: număr de absențe nemotivate, medii sub 7 la disciplinele de examen în clasele de gimnaziu, note sub 5 la cele două probe scrise obligatorii ale Evaluării Naționale, existența unor sancțiuni disciplinare și lista continuă. Ceea ce ne dă de gândit.

Oare abandonul școlar se rezumă la părăsirea timpurie a școlii sau include și abandonarea procesului de învățare?  Câți dintre absolvenții celor zece ani de învățământ obligatoriu, de fapt, au părăsit de mult școala, deși au continuat să onoreze locul în bancă cu prezența fizică? Care este nivelul real de instruire al tinerilor români și cum a evoluat el cu adevărat în ultimele decenii?  Are asta vreo relevanță pentru românul care nu are sau nu mai are copii de școală? Este acesta un subiect demn de o dezbatere publică?

„Important e doar să te descurci”

La întrebările de mai sus răspunsurile pot să fie foarte diferite, în funcție de gradul de responsabilizare al fiecăruia legat de educație. Sistemul de învățământ înghite bani, rezultatele la absolvire ale tinerilor nu sunt grozave, iar în jurul nostru întâlnim, parcă, tot mai mulți oameni care nu știu să facă nimic. Aici e „buba” care ar putea să ne îngrijoreze mai mult decât i-a îngrijorat pe străbunicii noștri din perioada interbelică.

Majoritatea românilor nu par să reacționeze în mod sensibil la această problemă și repetă psalmodic „școala nu te ajută cu nimic în viață”, „școala vieții bate școala-școală” sau „important e doar să te descurci”. Această inapetență pentru instruire și pentru cuvântul scris nu a fost, însă, o constanță nici măcar în istoria ultimelor cinci decenii. În mult-hulita „epocă de aur” românii învățau pe rupte și citeau cărți. O făceau, poate, nu neapărat din dragoste pentru cultură, cât dintr-o motivație cât se poate de pragmatică: anii de școală îți ușurau parcursul prin societatea multi-lateral dezvoltată. O diplomă se obținea greu, cu prețul unor examene, dar oferea posesorului garanția urcării pe o treaptă a ierarhiei sociale.

De unde vine, de fapt, filosofia școala vieții”

Lucrurile au început să se strice încă din ultimii ani ai regimului. Diplome aveau, deja, mulți, iar pentru un loc „călduț” sau pentru o repartiție mai aproape de casă trebuia să „te descurci”, chiar „să ai pe cineva”. Atunci s-au deschis, neoficial, cursurile permanente la „școala vieții”. Oamenii care le-au urmat atunci și în perioada recentă, au făcut copii, cărora le-au transmis direct și indirect aceeași filosofie a futilității competenței, în variante îmbunătățite și adaptate vremurilor de acum.

Copiii abandonează școala, de facto, în pondere îngrijorător de mare. Unul din motivele invocate este, desigur, lipsa ei de atractivitate. Pentru a corecta acest neajuns, PNRAS vin cu un set de măsuri care se vor a fi soluții: ore remediale suplimentare (pentru elevii care chiulesc de la orele obligatorii de dimineață), utilizarea de mijloace de învățare informatice, activități practice, implementarea unor programe de servire a mesei în școală, excursii.

Toate acestea necesită, însă, prezența fizică și conectivitatea intelectuală a elevilor. Mai interesantă este presiunea care se pune pe implementarea metodelor moderne de învățare și accentuarea caracterului aplicativ al cunoștințelor transmise. Vorbe goale! Toate cunoștințele transmise la școală se aplică undeva, cumva. Desigur, pentru un absolvent de liceu sau chiar de facultate, care și-a așezat parcursul profesional în afara domeniului în care a dobândit competențe, tot ce a învățat în școală e degeaba și devine mai important ceea ce învață „la fața locului”. Atunci își spun cuvântul caracterul și calitatea societății în care trăim și pe care nu le poate schimba școala, dar care influențează eficiența și finalitatea actului educațional.

Programele de reformare a școlii ar trebui să îl scoată pe român din „școala vieții” și să îl aducă înapoi în „școala-școală”, să țintească modificări subliminale la nivelul mentalului colectiv, care să se reflecte în calitatea vieții.

*

Iancu Berceanu este, din 2018, doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara, cu o temă de geografie politică: Impactul politicii transfrontaliere a României și a politicii europene de vecinătate asupra conservării identității în comunitățile etnice minoritare din Județul Timiș. Din 2004 este profesor titular de geografie la Liceul Teoretic „Sfinții Kiril și Metodii” din Dudeștii Vechi. În 2006 a contribuit la monografia comunei Dudeștii Vechi, apoi a publicat articole de geografie umană despre bulgarii bănățeni, pentru ca în 2018 să publice cartea „Strategii didactice moderne și eficiența învățării geografiei”. Din 2015 predă și la Școala Gimnazială Cenad. În perioadele 2016 – 2017 și 2018 – 2020 a fost director adjunct la liceul din Dudeștii Vechi.

[/cmsmasters_text][/cmsmasters_column][/cmsmasters_row]

RELATED ARTICLES

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai populare