„A curăța grajdurile lui Augias” a devenit o expresie colocvială cu încărcătură semantică. Ea face trimitere în mitologia greacă, la muncile lui Hercule. Regele Augias a fost posesorul unui număr fabulous de cornute mari, care i-au dus faima în toată lumea.
Bănățanul, dacă ar fi trait în acele vremuri, ar fi zis: „când ai marvă ai șî pagubă”. Partea „păguboasă” a poveștii o reprezintă mizeria pe care au lăsat-o aceste vite și care a devenit cel puțin la fel de faimoasă, ca și bogăția pe care a generat-o impresionantul șeptel cornut. Puterea, bogăția și faima sunt însoțite, întotdeauna, de un detritus organic, murdar și urât mirositor. Cine să facă curat, pentru a salva de la pieirea numeroasa cireadă? Proprietarul, părtaș la acumularea reziduului infecțios, afișa cu mândrie băgăția turmei, dar nu era în stare să facă asta. Atunci a apărut eroul salvator, în persoana lui Hercule…
Autorul cărții, politolog, filozof, scriitor și conferențiar la Universitatea din București, a ales titlul pentru a sugera nevoia de a curăța o mizerie absolute, printr-un ritual de purificare ideologică. Gunoiul îl reprezintă reminiscențele naziste – xenofobe și comunist – populiste care s-au conservat în a doua jumătate a secolului al XX-lea și amenință să renască îmbrăcate în alte straie.
Pentru a putea stârpi răul, autorul propune un algoritm: 1- cunoașterea răului, 2 – recunoașterea și asumarea lui, 3 – analiza locurilor unde ar putea re-germina răul, 4 – purificarea societății de rău.
Profund documentată, cartea se întinde pe mai mult de 500 de pagini în format mare. Cine vrea să cunoască amănunte ale regimurilor naziste și comuniste din Europa, are la dispoziție un bogat material documentar, însoțit de reflecția autorului.
Subtitlul ales, „Rituri de purificare în posttotalitarism” m-a pus pe gânduri. Ritualul presupune o acțiune pe care oamenii o repetă de un număr nedefinit de ori. Purificarea pare a fi lesne de înțeles, dar autorul nu oferă modalități de a realiza această oprație. Imediat m-am gândit la lustrația superficială, selectivă și tardivă care s-a făcut în România după 1990! S-ar putea lua în calcul o viitoare „poliție a ideilor”, care să cerceteze și să pună sub acuzare oamenii care achiesează curentelor de gândire toxice sau „criminal-genocidare” (cum sunt descrise în carte regimurile naziste și comuniste). O altă cale ar putea fi educarea electoratului. În democrație, votul exprimat de mase mari de alegători care nu pot face diferența dintre bine și rău ar putea să ne aducă frângeri ale destinului istoric și să ne poarte în peripeții pe care nu le putem anticipa (nici nu ni le dorim).
E limpede că nu putem sta cu mâinile în sân, bazându-ne pe idea că „răul trece de la sine” (așa sună titlul unui capitol la cărții). Lectura acestei cărți ne ajută „să deschidem capul”, este, în fond, un ritual de purificare.
