„Consolidarea românității în Evul Mediu”, cartea jurnalistului Dan-Silviu Boerescu, se numără printre cele care ne arată că nu doar istoricii pot scrie despre faptele din trecut. Așa cum, de-a lungul timpului, am avut numeroase astfel de exemple în literatura internațională, de la Eduardo Galeano la Samuel Huntington. A apărut la Editura Neverland, în 2022, și ne poartă prin zonele care au mărginit Voievodatul Transilvaniei.
Subiectul originii primelor „țări românești” și al primelor veacuri de istorie medievală ale românilor a generat numeroase controverse. Izvoarele documentare sunt sărace, iar mesajul lor nu este întotdeauna clar. De multe ori cercetătorii sunt în situația de a deduce sau chiar de a ghici ocurența înaintașilor noștri în spațiul carpato-danubiano-pontic. Desigur, opurile istorice moderne oferă versiuni nuanțate ale aceleiași povești. Istoria, prin excelență, este o disciplină angajată, fiecare școală națională de istorie are în vedere scrierea unei istorii naționale.
Despre noi au scris, mai întâi, străinii. Ai noștri au început acest demers cronicăresc abia prin veacul al XVII-lea. A trebuit să treacă două războaie mondiale și alte câteva decenii după ele, pentru ca abordarea romantic-naționalistă a istoricilor să se domolească, iar publicul cititor să vadă abordări de genul „cine suntem cu adevărat?” sau „ce s-a întâmplat cu adevărat?”.
Generațiile născute înainte de 1990 au învățat la școală că primii voievozi au fost români get-beget și că s-au luptat din răsputeri să își păstreze neatârnarea. Că adevărul a fost de partea lor, dar condițiile neprielnice și vecinii cu care se războiau, nu tocmai de cuvânt.
Acum 1.000 de ani, însă, aici nu au trăit numai români, iar românii au devenit stăpâni în țara lor destul de târziu, prin veacul al XIV-lea. Gelu a fost singurul voievod despre care se poate bănui, pe baza unor argumente rezonabile, că a fost valah/roman. Ceilalți au fost de alt neam. Fără îndoială, cnezatele și voievodatele de la nord de Dunăre au fost înfiripate ca mărci de graniță sau ca feude ale Imperiului Bulgar.
Asta nu știrbește cu nimic istoria noastră ca popor și nu ne face cu nimic mai puțin „verzi”, ca români. În Evul Mediu clasa nobiliară, conducătoare, era, în multe cazuri, de alt neam decât majoritatea supușilor. Slavii răsăriteni au fost dominați de vikingi, iar vlahii au trăit în devălmășie cu slavii, stăpâniți de lideri bulgari (Ahtum), cumani (Basarabii), khazari (Menumorut).
Cartea jurnalistului Dan-Silviu Boerescu, „Consolidarea românității în Evul Mediu” (Rd. Neverland, 2022) ne poartă prin „țările” care au mărginit Voievodatul Transilvaniei. Autorul are un stil literar fluent, accesibil publicului larg, cu tainele și elementele picante ale tradiției lor istorice.
Ieșind din brâul Munților Carpați, scriitorul pune în discuție rolul căpeteniilor cumane, originea misteriosului „Negru Vodă”, legendele din „Țara Luanei”, identitatea disputată a brodnicilor și a bolohovenilor (rușii spun că au fost slavi, noi zicem că au fost români).
De bună seamă, volumul nu are pretenții de opera academică, ci reprezintă o lucrare de agregare informațională și de popularizare a cunoștințelor istorice. Transdisciplinaritatea nu este un păcat, iar cărți de istorie nu scriu numai istoricii. În literatura internațională sunt numeroase exemple de alt gen de scriitori care contribuie la înțelegerea faptelor din trecut, unii deveniți celebri: Eduardo Galeano, Robert Kaplan, Jacques Attali, Daron Acemoglu, Samuel Huntington, Tim Marshall, iar lista poate continua.
Citește și:
