„Dacopatia și alte rătăciri românești”

Volumul „Dacopatia și alte rătăciri românești” e destul de consistent și se apleacă asupra unor subiecte mai mult sau mai puțin „interzise”, pe care o falsă pudoare ne împiedică să le discutăm. Cred că nu există om care să nu fie mândru de înaintașii lui, dacă nu de părinți, măcar de bunici. E normal să ne pomenim strămoșii în cuvintele cel mai frumoase.

Cultul românilor pentru strămoșii antici și căutarea strămoșilor antici comuni au fost alimentate artificial în perioada romantică a secolului al XIX-lea, deoarece trebuia construită o ideologie care să îi coaguleze pe românii care au trăit de când se știau pe lume în țări diferite și au purtat războaie între ei. Mitul dacilor mari, drepți și veșnic biruitori în luptă „rebrănduit” și accentuat în vremea lui „Nea Nicu”, ca să aibă el și Tovarășa lui o galerie de conducători cu rădăcini nobile, lângă care să se poată poza.

Dan Alexe desface în bucăți mai multe mituri care ne construiesc imaginea noastră subiectivă despre „ai noștri”. Deconstrucția miturilor și a arheologiei lingvistice ne poate aduce în fața unor rezultate surprinzătoare. Nu se leagă numai de miturile construite în jurul strămoșilor daci sau a maladiei de a-i ridica la rang de „civilizație strălucită, coborâtoare direct din ceruri”. Printre subiectele pe care le abordează scriitorul și jurnalistul (eseistul, cineastul, lingvistul, etc.) Dan Alexe se numără balcanismul și influențele culturale turcești, iraniene, rome („țigănești”), bulgărești, din cultura și din firea noastră.

Un pic, din capitolul introductiv: „(…) de ce nu au românii mafie ca în Balcani? De unde vin manelele? Cine sunt găgăuzii și oare de la ei ne- a rămas termenul găgăuță ? (…) ce legătură este între daci și moda unghiilor cu steluțe? Erau oare dacii poligami? De ce sunt româncele veșnic posomorâte? Ce legătură poate fi între ideea că un copil trebuie „strunit“ și faptul că românii n- au practicat niciodată vendetta ritualică? Mai scriu în paginile următoare despre ne -încrederea noastră față de învățătură și despre faptul că nu mai știm să vorbim cu mâinile”.

Cartea a stârnit numeroase comentarii negative, deoarece, printre altele, se leagă și de scrierile unor personaje – tabu ale panteonului cultural național: Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea. Survolând paginile de internet în care apare această carte, am văzut multe comentarii care gravitau în jurul etichetelor de „trădător”, „antiromân”, „slugoi globalist” etc. Cert este că această carte a stârnit multă zarvă, chiar dacă scopul ei era altul.

Autorul ne invită la autoanaliză, la auto-judecare și auto-cunoaștere. Nu ne batjocorește ca neam și nici nu ne pune cenușă în cap. E destul de probabil să nu aibă dreptate în tot ce scrie, dar poate nici imaginea idilică, nevinovată, pe care ne-au consturit-o alți autori nu este cea reală. Dacă facem referire la stilul în care a fost scrisă, volumul lui Dan Alexe pare să fie genul de carte „lipicioasă” (nu te desprinzi de ea). Adevărul … o fi undeva la mijloc, între Bine și Rău.

*

Site-ul tribunasnm.ro dedică o rubrică specială iubitorilor de carte. Intitulată „Citește cu noi”, secțiunea își dorește să dezvăluie publicului larg cărți mai puțin cunoscute și să le trezească și altora interesul de a le parcurge. Așa cum a făcut-o Iancu Berceanu, autorul recenziei, doctor în Geografie la Universitatea de Vest din Timișoara.

Citește și: